Copiii Hi5-ului

Nu ştiu despre voi, dar în ultimele săptămâni am alocat destule resurse temporale pentru Twitter. Am cont de mulţi ani şi nu prea îl folosesc pentru că mi se pare că nu am cu cine. Dar, acum o fac în interese profesionale. Aşa că am pus mâna frumuşel şi am zis să fac o treabă temeinică. 

Şi dă-i cu strategii de atragere a followerşilor. Şi dă-i cu formulări catchy. Şi dă-i cu titluri bombastice. Şi dă-i cu trollatul. Şi dă-i cu orice. Nimic. 

Şi mă gândesc eu... Ce-i de făcut? Că parcă nu m-aş lăsa bătut. Însă...

...dacă stai un pic şi te uiţi la ăia care o ard pe Twitter... Înţelegi. 

Este acolo sub numele/nick-ul utilizatorului un loc pentru descrierea proprie. Din miile de oameni pe care i-am văzut şi i-am analizat ca să îmi dau seama dacă s-ar încadra în target-ul meu, peste 75% (ăia care sunt oameni, nu instituţii) se caracterizau ca experţi/specialişti/profesionişti Social Media. 

Care mai de care mai mai pasionat, mai înnebunit, mai iubitor de Social Media. 

Social Media e viaţa mea. Social Media e mama mea. Social Media e laba mea. Social Media e confidentul meu. 

Băi, tată, doar staţi în faţa comp-ului şi aveţi nişte conturi pe Facebook/Twitter/LinkedIn/LastFm/blog sau ceva. Doar pentru că o ardeţi acolo nu înseamnă că sunteţi Social Media Manager. Sunteţi doar oameni care dau "like" unor poze/melodii/status-uri. Şi îi dau follow lui Andi Moisescu. Că Zoso e prea de modă veche, Chirilă  prea de gagici şi Petreanu prea tern. 

Inutilitatea campaniilor de milă

Maniera de producţie şi prezentare a ştirilor de către principalele posturi de profil din ţară este binecunoscută. Este atât de notorie încât o ştiu şi ei. La un moment dat minţile strălucite ale grupului Intact/Realitatea şi-au dat seama că asta le afectează target-ul, publicul, şi s-au hotărât să ia măsuri. Întrucât subiectivismul a ajuns emblemă şi nu se atinge nimeni de el până nu moare Voiculescu au trebuit să găsească o altă formulă de menţinere a rating-ului.

Aşa că au semnat nişte contracte cu ăia despre care au auzit ei că sunt nişte PR buni şi că au în spate nişte agenţii adevărate. Ăştia şi-au chinuit creierele, au făcut planuri, au stabilit strategii şi au concluzionat: "...trebuie să-i facem pe lătrăii ăştia care ne privesc să belească ochii în continuare. Dacă nu le mai convine să ne privească de bunăvoie, măcar să o facă din milă!". 

Aşa am ajuns să vedem la fiecare pauză publicitară câte o campanie. Două. Trei. De binefacere. Îi ajută pe ăia cu inundaţiile, pe ăia îngropaţi în zăpadă, pe ăia analfabeţi, pe ăia cu autism, pe toţi cei care poporul de rând (ăia care mai rămân) îi consideră nevoiaşi. Şi stai şi te uiţi cum au trimis ei câte un "reporter-special" în mijlocul viiturilor, epidemiilor, canceroşilor, leproşilor şi ne relatează despre amărăciunile acestor năpăstuiţi ai sorţii. 

Şi ar trebui să stai în faţa televizorului şi să numeri lacrimile din batistă. Că doar nu eşti de piatră. 

Problema: Multe campanii -> mulţi oameni afectaţi (subiecţii campaniilor) -> mulţi privitori = campanie de căcat. De ce?  Păi numărul privitorilor nu se schimbă, campaniile da şi subiecţii campaniilor la fel. Aceşti subiecţi sunt parte a privitorilor. În ritmul în care se înmulţesc campaniile se va ajunge la momentul în care fiecare privitor va fi subiect al unei campanii. Cum majoritatea acestor iniţiative sunt atât de conştientizare cât şi de ajutor (financiar) se ajunge la a da bani de la unul la altul. Şi invers. 

Şi, bine înţeles, nu mai dă nimeni niciun ban nimănui pentru că şi el are nevoie. 

Astfel, strategii, PR-ii, agenţiile fac rahatul praf pentru că au de a face cu nişte clienţi de tot râsul. Clienţi din ăia de care nu ţi-ai dori niciodată. "Eu îţi dau banii, îţi spun ce vreau, tu faci ceva care să îmi sporească popularitatea. Cu o singură condiţie: trebuie să rămână mesajul "Jos Băsescu" ". 

E ca şi cum ai vrea să vinzi un căcat. Nu prea ai şanse, dar te gândeşti că pus într-un pachet frumos şi cu o fundiţă ai putea avea succes. Totuşi, pe cutie o să scrie "Jos Băsescu" şi e evident că nu-l vrei. Pentru că te doare în cur şi fie că e jos, fie că e sus, în pachet tot căcat este.

Libertatea de exprimare. Cazul Safta.

Nu ştiu câţi îl cunosc, dar el a devenit faimos ocupând postul de crainic la stadionul Steaua. El era ăla care ţipa în microfon pentru a întreţine atmosfera "de stadion". Asta până când la un meci cu Rapidul de prin 2005 l-a făcut pe Răzvan Lucescu "ţigan". Comisii peste comisii pentru judecarea cazului şi până la urmă a fost dat afară. Tot la acel meci, când rapidiştii intrau pe gazon, în boxele de pe stadion s-a auzit vocea lui Safta care zicea, citez din memorie: "...uitaţi-vă pe cer, vin ciorile!". 

Cam aşa a ajuns să fie el cunoscut, primul crainic suspendat pentru rasism. 

După episodul cu pricina, bucurându-se de notorietate în rândurile microbiştilor a hotărât să profite de moment. Astfel, a ajuns în mass media sportivă şi mai exact realizator de emisiuni radio. Nu insistăm asupra calităţii discursului sau a mesajelor transmise. Cert e că Gabi Safta e o persoană publică. Ce îl deosebeşte pe el de orice alt personaj public din România? 

Păi, modul unic de intrepretare al libertăţii de exprimare. 

Nu ne dăm moralizatori, dar există vreo limită pentru libertăţi? Cum cuantificăm libertatea? Ce facem când două libertăţi devin tangente? Dar când libertatea unuia abuzează de libertatea altuia?