Stiti vreun zoo cu ursi polari?

M-am nascut in era in care Pamantul a luat calea pieirii. Ba nu, in epoca in care face pasii definitivi pe aceasta cale.


Sunt nascut la vreo 2 saptamani de la accidentul de la Cernobal (pe 26 s-au implinit 22 de ani de la eveniment). Nu stiu ce efecte a avut asupra mea dezastrul din nordul Ucrainei, dar nu ma indoiesc de prezentza unor repercusiuni datorate acestuia. Am deschis ochii intr-o lume dependenta de petrol. M-am vazut ridicandu-ma in anii in care inundatziile au devenit rutina. Mi-am gasit de atatea ori refugiul intr-o padure care isi diminueaza aria proportional cu dezghetzul calotei glaciare.


M-am hotarat sa scriu despre poluare, mediu si problemele legate de aceste doua constante intre care pendulam cand am auzit azi la radio ca mai avem mai putin de 50 de ani in care sa ne bucuram de fratzii lui Fram. Nu sunt zoolog si nici macar un militant acerb al cauzelor inaintate de Greenpeace, dar m-a cam pus de ganduri aceasta stire. Am fost si eu copil si mi-am lipit de atatea ori nasul de TV cand vedeam pe sticla cate un urs polar. In mintea mea a existat mereu o certitudine nedezvaluita ca voi ajunge sa vad in carne si oase un urs alb. Poate se va intampla. (nu e o prioritate, dar sper din toata inima - si ca tot am ajuns aici, imi pare rau ca nu sunt mai vehement intr-o privintza de acest gen. Nu cred ca intelege cineva ce vreau sa zic...insa as vrea sa simt o emotizie mai puternica in momentul cand sunt vehiculate problemele de acest gen pentru ca sunt constient de importantza lor). Revin la punctul in care vorbeam punctual despre ursii polari si ma gandesc ca nu peste multe generatzii vor fi oameni care vor afla despre aceasta specie doar de la Cezar Petrescu, din tratate sau de la Discovery. E rushinos, nu vi se pare. e la fel de rusinos ca orice alt lucru pe care stii ca-l ai in mana si ca depinde de tine si totusi ii dai drumul din mana...din comoditate. De ce sa scot incarcatorul telefonului din priza cand pot sa-mi iau mobilul si sa plec. De ce sa ma obosesc sa duc mana pana la priza si sa trag de stecker? Doar o sa il pun la reincarcat peste vreo 2-3 zile din nou, nu? De ce sa faca asta daca nu voi avea nevoie de priza in alte scopuri intre timp? De ce sa imi pese pentru o cantitate asha de mica de curent pe care o consuma in rastimp?

Nu cred ca trece zi in care sa nu aud "calota glaciara s-a redus semnificativ", "sat din judetzul Iasi inundat in proportzie de 60%", "tanc petrolier avariat in Marea Rosie", "defrishari masive in judetzul Harghita", "ploi acide in Maramuresh", "cea mai calduroasa vara din ultima suta de ani", "Bucurestiul, cel mai poluat orash din UE" si intrerup lista din acelasi considerent...mi-e rushine.

Cum e sa fii la cota 2000 si primul lucru pe care il vezi pe jos e un muc de tzigara? Cum e cand vezi un om scuipand pe strada? Cum e cand iti relaxezi vezica in mare? Cum e cand lasi un o sticla de Cola pe bancheta maxi-taxi-ului? Cum e cand lipesti guma prin coltzurile bancii din amfiteatru? Cum e cand faci un gratar in graba si mai torni si niste benzina sa arda mai repede Cum e cand te dai cu spray-ul ca un disperat si lasi dara in urma ta? Cum e cand te duci la meci si scuipi cojile de semintze pe jos? Cum e sa te duci cu masina pana la magazinul din coltz?

Raspuns universal valabil: Normal!
...mi-e rushine!

Si stii ce e mai dureros? Ca m-am obishnuit sa-mi fie rushine.

A nu se rata

preluare Cotidianul

Autoarea romanului „Toţi oamenii sunt muritori“ pe care îl veţi primi miercuri împreună cu ziarul Cotidianul a folosit intens detalii autobiografice picante în ficţiunea sa.

În paginile sale de autobiografie, Simone de Beauvoir mărturiseşte nu de puţine ori că, deşi pasiunea pentru filozofie i-a ocupat întreaga viaţă, cel mai mult şi-a dorit de fapt să devină o prozatoare de mare forţă. A reuşit să scrie texte valoroase în ambele domenii, beletristica ei situându-o printre cele mai importante nume ale literaturii existenţialiste din secolul trecut. Toate romanele celebrei feministe au în centru tema individului aruncat într-o lume absurdă, a crizei valorilor.

Personajele sale au de luptat fie cu propriile îndoieli, fie cu epoci dominate de instabilitate politică şi socială. Adesea De Beauvoir a folosit elemente autobiografice care i-au scandalizat pe contemporani în romanele sale, cum ar fi, de exemplu, relaţia cu studenta sa Olga Kosakieviewicz.

Când Sartre s-a alăturat relaţiei, complexitatea stărilor i-a copleşit pe toţi trei. Însă De Beauvoir s-a simţit ameninţată de personalitatea puternică a studentei sale pe care a crezut iniţial că o poate manipula să urmeze un rol prestabilit. Celebra existenţialistă s-a simţit analizată de o conştiinţă obiectivă, la fel de puternică precum a ei. Relaţia ei cu Sartre părea ameninţată la lumina acestei a treia conştiinţe.

Tulburarea de personalitate şi de încredere în sine pe care i-a produs-o Olga s-a transformat în romanul „L’Invitée“ (1943). Fie că romanele aveau în centru poveşti decoltate, pe care De Beauvoir nu le speculează niciodată facil totuşi, fie că ele tratează angoasele filozofilor vremii, ele au stârnit întotdeauna vâlvă şi i-au şocat pe cititorii mai conservatori.

Tot autobiografic este şi romanul „Les Mandarins“, care i-a adus în 1954 Premiul Goncourt, însă, de data aceasta, scenariul se axează pe divergenţele dintre intelectualii francezi ai vremii.

Cronică a existenţialismului, romanul îi are ca protagonişti pe Sartre, de o parte a baricadei, şi pe Albert Camus şi Maurice Merleau-Ponty, de cealaltă. Diferite personalităţi literare au contestat valoarea acestei opere, imputându-i gravitatea apăsătoare. Scriitoarea Iris Murdoch o considera chiar „insuportabilă, din cauza seriozităţii exagerate“.

Alte romane sunt nuanţate de viziunea ei feministă, aşa cum este cazul primului său volum de ficţiune, „Quand prime le spirituel“ (1979). Personajele sale sunt tinere femei, victime ale unui spiritualism care le creează complexe de inferioritate şi le face obediente.

En lie ... putem gasi in paginile aceluiasi ziar opinia , zic eu ...avizata, a lui Ioan T. Morar si nu numai. http://cotidianul.ro/simone_de_beauvoir_nemurirea_ca_blestem-44142.html

P.S.: Dau o bere celui care imi zice primul de ce i se spunea "Castorul" autoarei mai sus mentionate.

Kurdistan?

Promit ca e ultimul articol pe care il scriu despre saptamana petrecuta in Orient. Trebuie sa ma conformez unei promisiuni pe care mi-am asumat-o si sa scriu despre conflictul kurdo-turc.

First, ceea ce voi dezvalui eu nu este decat realitatea cotidiana dintr-un orash aflat pe teritoriul statului turc, dar in spatiul revendicat de kurzi pentru propria tzara. Astfel, voi pune pe tapet doar experientzele pe care le-am trait si nu voi discuta nimic despre ceea ce se intampla in imediata vecinatate a locului, unde conflictul armat este inca la ordinea zilei.

Voi incepe in aceeasi nota, specifica mie :P , cronologica.

Primul lucru care te face sa te iti pui intrebari cand ajungi zona este numarul mare de soldati. Intaia data i-am zarit cand am coborat din avion (am zis ca e firesc, aeroportul fiind un punct strategic intr-o situatie ce implica dispute teritoriale). Apoi am inceput sa-i vad din ce in ce mai des...pe autostrada(filtre de securitate), pe strazile orashului (mentinerea ordinii),pana si in apropierea unei moschei ce reprezenta loc de pelerinaj pentru musulmani (Ibrahim Hakki). Era clar ca le era teama de grupurile organizate de oameni si aveau nevoie de forta pentru a o disipa. Era clar ca era nevoie de un numar mare de soldati (turci) pentru a mentine linistea intr-un viespar al kurzilor (Siirt-ul este unul din asezamintele dragi PKK-ului - principala grupare separatista kurda).

Si a doua zi de sedere in orash imi confirma cele mai negre ganduri, atentat cu bomba. 2 mortzi. A fost pentru prima data in viatza asta de aproape 22 de ani cand am simtit frica in starea ei pura. Frica pentru viatza. E infiorator. Instantaneu esti mult mai atent cu gesturile pe care le faci, cu mimica pe care o adopti, cu modul in care pasesti pe strada. Desi problema nu se mai punea deloc asha...cine mai avea curajul sa mai iasa pe strada? Singura data cand am iesit pe strada neinsotit de un localnic a fost in ultima noapte cand pe la ora 11 am iesit cu Fuad si Elnur(doi azeri care stiau turca si care venisera in cadrul aceluiasi proiect) sa cumparam niste fistic.

Tot in noaptea dintre prima si a doua zi au avut loc si proteste de strada si ciocniri de fortze. In timp ce despre atentat am aflat de la cativa localnici, despre incidentele din timpul noptii am aflat de la Remy si Ramie (baietzii din Alep - Siria venitzi si ei la proiectul despre mediu pe care ar fi trebuit sa-l desfashuram acolo). Toate incidentele s-au petrecut sub balconul camerei lor. Ei erau cazati in zona centrala a orashului, acolo unde isi au resedintza cateva dintre oficialitatile locului (si pentru ca fac parte din administratie trebuie sa fie turci - lucru deloc pe placul localnicilor). Motivele violentzelor de strada nu le-am aflat, dar nici nu sunt greu de ghicit, insa ideea principala e ca lucrurile au luat sfarsit repede ca urmare a interventiei prompte a omniprezentzilor soldatzi.

Cum orice conflict porneste, totusi, de la nivel ideologic nu pot sa omit acest aspect din prezentarea mea. De fapt nu este foarte mult de vorbit aici. Cum am mai zis, turcii, dar mai ales popoarele arabe (din care fac parte si kurzii), nu sunt deloc oamenii care sa considere dialogul ca solutie optima a dezamorsarii unei tensiuni. Si mai mult, sunt oamenii care odata ce au invatzat ceva nu gasesc loc pentru o teorie adversa sau pentru o pespectiva diferita. Asha ca este absolut normal sa auzi din gura unui turc: "Nu exista kurzi. Kurzii sunt tot turci". Cum la fel de bine vei auzi din gura unui kurd: "Turcia nu este altceva decat un mozaic format din teritorii kurde, siriene, armene si bine inteles...grecesti"(asta e remarca mea:D).

In concluzie, desi e greu sa vii cu o concluzie la un asemenea text, nu pot spune decat ca tensiunile din zona respectiva se vor augmenta in masura in care regimul impus de Ankara nu recunoaste ca ar avea o problema la granitza sud-estica si prefera sa rezolve totul in cel mai simplu si ineficient mod cu putintza: apeland la armata (de fapt e de inteles, avand in vedere natura guvernului turc). In acelasi timp este nevoie ca si din partea kurda sa se intrevada dorintza unei solutionari a situatiei pe cale diplomatica si nu armata, intrucat pana acum ambele tabere nu au facut decat sa isi arate coltii si sa latre. Speram sa nu se depaseasca acest nivel, desi nu vad cum ar putea fi evitat un conflict militar in vederea crearii unui nou stat in regiune: Kurdistan.

Run to the hills

Azi aş fi vrut să scriu despre cât de mult vroiam să dureze summit-ul toată viaţa...şi să nu fiu nevoit să aştept un troleibuz 40 de minute. Despre discuţia pe care am avut-o cu Adi vizavi de condiţia umana în jurul berilor. Despre conflictul de opinie pe care l-am avut la un seminar cu profesoara în ceea ce priveşte toleranţa religioasă a otomanilor. Despre zâmbetul ăla tâmp ce mi-a revenit pe buze când m-am aşezat în banca din 211 după exact o lună... Despre rândurile alea deştepte de la pagina 38 din cartea lui Miller. Despre vânătaia cu care m-am trezit la încheietura palmei drepte şi despre car enu ştiu de unde a apărut.

Dar nu... Voi scrie despre peisajele pe care le-am găsit în periplul oriental.

Prima imagine este vederea de ansamblu a Batman-ului şi a împrejurimilor din avion. Dealuri goale, forme pline. Culori calde, trăiri reci.

The homecoming

Acum o săptămână pe la ora asta părăseam Siirt-ul... Nu mă veţi auzi niciodată spunând că regret popasul meu în Orientul Mijlociu, dar sentimentele pe care le trăieşti acolo nu sunt tocmai unele pe care ai vrea să le retrăieşti. So...am deja şapte zile de când am lăsat în urma o experienţă ce va dăinui şi de când mă îndreptam spre o scurtă vacanţă în Istanbul (pe deplin meritată). În fine...mai târziu voi intra şi voi mai posta câteva impresii despre săptămâna petrecută pe malurile Tigrului (omisesem să zic de proximitatea acestui fluviu istoric), dar acum am simţit nevoia să scriu un pic pentru că mi-am adus aminte că am făcut poza asta cu exact o săptămână în urmă în drumul dinspre Siirt spre aeroportul din Batman.

Noaptea...(ca tema la cursul de franceza)

Ceea ce voi asterne in randurile de mai jos face parte din micul meu "arsenal creational balzacian"...intre timp m-am cam lasat de sportul asta. Traducerea: e o tema de-a mea la cursul de franceza din anul intai care, dupa parerea mea, a iesit destul de bine si acum vreau sa dau share:D

La nuit noire est la seule chose qui me donne un reel frisson de peur. La densite d'atomes opaces ne laisse aucune chance d'obtenir un repere visuel. L'oeil est insignifiant sous un ciel domine par la couleur deu diable. Le manque des etoiles arrache tous les esperances liees aux eliberations. Nous n'avons pas un raison pour lequel nous devons lutter. La nuit est trop lourde pour les epaules d'un etre terrestre.

Scurt si la obiect.
Un pic de angoasa.
Cateva greseli de limba (astept obiectiile)...le-am si primit...le-am si corectat...multzumesc G! ;)

O sa mor ca magarul...

Anul asta a inceput destul de bine...cu multe planuri. Se anuntza ca o sa vina AC/DC...eram in culmea fericirii. Curand am aflat ca nu mai vin...dezamagire! In schimb, ca sa imi aline suferintza, au inceput sa umble zvonuri (ce spre bucuria mea s-au concretizat) cu privire la venirea celor de la Maiden... Apoi a un fluviu de formatii si-au anuntzat venirea...Judas' Priest, Manowar, Def Leppard, Whitesnake, Korpiklaani (hi-hi)...ca totul sa culmineze cu Metallica!!! Si vorbind eu cu Razvan, un prieten de-al meu...il intrebam..."Bai, mergi la concertul astora?...dar a astora?...dar a celorlalti?"...si tot asha...ati inteles ideea. Raspunsul lui m-a dat cu curul de pamant de m-am trezit la realitate..."Bani sa fie k mergem la toate!" Damn!

P.S.: Ca sa nu mai zic ca vor veni iar cei de la Anathema la Artmania si iar n-o sa-i vad...s-au dat biletele in mai putin de 2 saptamani:(

Atlas Reloaded

Mostră de Siirt

De fapt nu ştiu dacă mă voi rezuma la Siirt întrucât primul contact pe care l-am luat cu acest spaţiu a fost aeroportul din Batman. După cum spuneam, mi se pare ciudat numele asta - şi letonii au reuşit să surprindă foarte bine aspectul acesta, purtând fiecare dintre ei (Eliza, Agnesa, Sanita, Edgars şi charismaticul Henricks) tricouri cu logo-ul personajului animat.

În fine, divaghez. Primul lucru pe care mi l-a adresat un om din preajma locului a fost: "N-ai voie să faci poze pe aeroport!" ...Am zis: "OK! Nicio problemă, n-o să fac.". Am zis, o fi vreo interdicţie pentru orice aeroport de pe pământul ăsta şi n-o ştiam eu. Dup-aceea lucrurile au început să pară din ce în ce mai ciudate. Când trebuia să luăm bagajele din clădirea improvizată ce purta denumirea de Batman Havaalani (Aeroportul Batman) au început să zumzăie pe lângă noi tot felul de copii - care mai de care mai murdari -, dar dornici să ne ajute - contra cost, bine înţeles. De data trecută de cand am fost în Turcia (Kîrşehir/Eskişehir/Ankara) observasem cu atenţie reala lor înclinaţie către tot ce ţine de mercantilism.

Următorul pas a fost, fireşte, Siirt-ul. Un oraş de 115.000 de locuitori aflat la mică distanţă de graniţă cu Irak-ul şi Siria. Un aşezământ artificial, după parerea mea, atâta timp cât latura economică a localităţii era bazată pe agricultură - şi aceea desfăşurată în nişte parametri absolut înfricoşători, la limita subzistenţei. Singurul lucru care i-a reunit în acel loc trebuie să fi fost doar frica de a trăi singuri pentru că în tot timpul cât am stat acolo nu am găsit vreun argument solid la această întrebare.

Trecând peste detaliile de acest gen, primul lucru care merită menţionat când vorbeşti despre un kurd sau un turc din această zonă este strânsă sa legătură cu tradiţia, cu Coranul, cu legea străbună. De aici a rezultat şi un ermetism total. Omul din acest colţisor de lume nu se poate rupe de ceea i s-a administrat în mod sistematic o viaţă întreaga, o lege dincolo de care nu se poate privi pentru că tot ce e în spatele ei este găunos şi incorect şi lipsit de adevăr...pentru că ea este coloana acestei societăţi şi pentru că adevărul stă în el, nu în mintea celui care ar trebui să macine gândurile. O şleahtă de misionari. E straniu când vezi că omul îţi spune cu atâta înflăcărare câte adevăruri şi câte pasaje iluminate găseşti în Coran, ca şi când peste jumatate din ceea ce este în Coran nu este şi în Biblie. Dar el priveşte doar cum a fost învăţat, pentru el actul gândirii a devenit un automatism, a pune anumite fapte sub incidenţa unei legi care a fost învăţată pe de rost în decursul timpului.

Şi acele legi sunt respectate ca la creştini, după ureche, exemplul cel mai concludent: băuturile alcoolice. Nu am auzit niciun locuitor al Siirt-ului care să recunoască că bea alcool, niciunul. Dar am auzit foarte mulţi care au recunoscut că au băut şi că între timp au aflat calea cea luminată şi au renunţat la acest viciu atât de hulit. Să fie oare chiar aşa? Păi...într-adevăr, în oraş găseşti foarte greu alcool, de orice natura, dar când găseşti...găseşti adevărate cazemate, magazine burduşite bine cu tot felul de licori care mai de care mai colorate sau mai tari. Pentru cine aceste magazine? Pentru cei care au aflat calea luminată? 

De aici rezultă că sunt consumatori de băuturi alcoolice în Siirt. Nu e mare lucru. O altă gaură într-un regim ce se vrea funcţional. Ce face ca acest sistem să fie atât de special? Ipocrizia. Nu vei găsi niciodată un om pe acele meleaguri care să recunoască realele probleme ale mediului în care se învârte, de orice natură. Oamenii nu par deloc deranjaţi că trăiesc într-un oraş în care femeia nu este vazută prea des pe străzi (şi când apare în peisaj...îi distingi ochii nasul şi poate un pic gura), nu li se pare nimic anormal să privească un străin ca pe un extraterestru, nu li se pare nimic anormal ca peste 50% din forţa activă de muncă să stea acasă în mijlocul zilei, nu li se pare nimic anormal ca după ce bea un ceai cu vecinul de altă etnie să-i arunce mai târziu o piatra în geam, nu li se pare nimic anormal ca s-au obişnuit ca lângă casa lor să fie parcat un TAB, nu li se pare deloc dubios că se mint între ei fără nicio constrângere...şi ar mai fi atâtea de zis.

Să fiu bine înţeles, nu vreau să fiu privit ca un om care condamnă societatea islamică, nicidecum, pot da "n" exemple de oraşe, cu un astfel de fundament, care merită consideraţia oricărui locuitor al acestei planete, dar vreau să fac cunoscute bubele peste care am dat în Kurdistan.

Dincolo de sechelele personale am putea spune că avem de a face cu o societate de factură musulmană pură, unde imamul este cel care te trezeşte dimineaţa şi cel care îţi aduce aminte în decursul zilei că trebuie să te mai rogi de încă patru ori, cu un bazar principal în centrul oraşului şi altele în zonele în care se dezvolta entitatea urbană, cu case tip bloc - tipice arabilor- , cu locuitori destul de binevoitori care îşi beau nelipsitul ceai pe strada principală, cu vânzători ambulantzi, cu fistic, cu praf din belşug, cu temperaturi mult mai ridicate decât în spaţiul mioritic, cu copii murdari, cu străzi fără niciun semn de circulaţie, cu mult mai mulţi kurzi decât turci (îţi dai seama după "baticul" ăla specific, denumit puşi), cu wc-uri turceşti, cu magazine în care nu vezi preţul produselor...pentru că nu există...se negociază, cu un simţ estetic alterat (auriul şi argintiul sunt omniprezente), cu oameni care nu au nimic în comun cu punctualitatea şi cu organizarea (sunt noţiuni care îi depăşesc clar), cu mâncare picantă, cu magazine pline de fake-uri...sunt multe lucruri pe care sunt convins că le-am uitat, însă le voi aşterne oridecâteori îmi voi aduce aminte.

Pentru moment, cam atât despre Siirt şi oamenii lui...

Taliban full-option

Back home

"Astăzi am simţit din nou, cu bucurie în plămâni, aerul din Bucureşti."

Primele impresii după întoarecerea din Siirt (Kurdistan/ Turcia):

Nu m-aş mai întoarce…

a. Pentru că am găsit soldaţi şi TAB-uri pe stradă.
b. Pentru că oamenii nu sunt flexibili în
gândire.
c. Pentru că sunt hoţi. (toţi)
d. Pentru că au o bucătărie la care nu mă pot adapta.